Legenda apei şi satului Năruja

Năruja e glas deznădăjduit de mamă, e apă curgătoare, deşirând mereu în undele sale durerea întâmplărilor de demult, e vatră strămoşească făuritoare de istorie şi legende…

11899943_492413160927961_2710075674520704786_n

Trăia odată, cu multe sute de ani în urmă – pe vremea când Ţara Moldovei se găsea sub apăsătoarea dominaţie otomană – un bărbat tare iscusit şi plin de vrednicie. Şi pe acest om îl chema Stoica. El s-a oprit mai la o parte de sat, dincolo de apa Zăbala, pe un podiac mai ridicat, neted şi frumos. Aşa socotise el că e mai nimerit, că acesta e locul să-şi întocmească o gospodărie mai acătării.

Ce mai vorbă lungă ! S-a răzleţit aici, ca să-şi poată desfunda loc de hrană „din codru meriu”, că pădurile erau surde şi copacii pe atunci n-aveau nicio preţuire. Ei răsăreau şi creşteau de capul lor, văcuind cu sutele de ani, până cădeau de bătrâneţe, ori de vreo vijelie cumplită, şi putrezeau îngrăşând pământul pentru alt arboret, aşa cum e datul firii…
Şi nu trebuie uitat că pământul din Ţara Vrancei era o singură moşie, o vălmăşie veche de ocol. Şi slobod era oricare om de obârşie să cureţe terenul de tufăriş, pietre, mărăcini şi buturugi, scoţând chiar arborii din rădăcină, pentru a-şi deschide curături întinse de mei şi secară, trebuitoare traiului aceluia singuratic de pe atunci. Prin urmare, ostenelile sale cu desfundatul şi curăţatul locului nu erau zadarnice, fiindcă omul avea dreptul să folosească pentru el întreaga cuprindere de moşie scoasă la lumină prin munca sa.
Harnic, socotit şi sârguincios la treabă cum era de felul lui, Stoica s-a aşezat cu toată chisănia la muncă fără preget şi, în scurt timp, ieşiră toate ca din pământ. El făcându-şi culcuş după gândul său: o casă arătoasă din bârne groase, cu acoperişul ţuguiat, din şindrilă prinsă în cuie de lemn tare de tisă, iar împrejur cu şoproane, perdele şi alte acareturi, cum nu se mai găseau în vremea aceea primprejur, toate închise într-o ogradă largă, cu zăbrele ´nalte din ţigle cioplite – parcă era o cetate pe unde nu puteau pătrunde nici urmă din sălbăticiunile pădurilor. Cum s-ar zice, Stoica sta aici fără să-l bată vânt rece – vorba românului…
Tot prin muncă cumpătată, Stoica cu femeia lui – harnică şi iute ca para focului – şi-au făcut imaşuri pentru vite şi vreo două lanuri întinse cu secară, încât lumea dimprejur se mira de hărnicia istor oameni care au dat viaţă şi farmec unor locuri pustii, luând de pe atunci numele de Podul lui Stoica.
Aşezarea lor aici, pe podiac, mai avea şi un alt rost; că, de acasă de la ei, Stoica putea să iscodească mereu zările, în susul şi în josul văilor, iar când vedea nori albi de colb ridicându-se în depărtare pe valea şi prundul Zăbalei şi auzea glasuri şi strigăte sălbatice, de colo, de sus, el da glas buciumului său printr-un anumit sunet cunoscut de cei din satul de peste apă, dând veste tuturora de primejdia ce-i paşte. Noaptea aprindea un porcoi de fân deasupra, în Chiscul Ciufului, urmate de alte pălălăi, pe culmile altor ridicături, dându-se zvoană până hăt-departe…
Atunci, bieţii oameni se grăbeau, care mai de care să fugă din sat, să-şi adăpostească vitele prin fundături de pâraie iar avutul îl ascundeau prin scorburile copacilor, ferindu-le din calea năvălitorilor care alergau după pradă nouă, şi să se pregătească de luptă.
Pentru această facere de bine, toată lumea îl respecta ca pe un înţelept al vremurilor, un bărbat de sprijin mereu gata să ajutoreze şi să scape din năcazul greu pe cei mulţi.
Până la un timp toate i-au mers din plin vrânceanului Stoica, agonisindu-şi o stare de laudă, cu boteiul lui de oişoare, cu vaci, cu boi şi cai, iar ograda îi era totdeauna doldora de orătănii de tot felul.
Dar vremea mereu vremuieşte, pământul mereu se rostogoleşte, zi şi noapte, fără zăbavă. Aşa şi Stoica cu femeia sa călcară spre bătrâneţe, toată nădejdea lor mărginindu-se la singurul rod al însoţirii lor, o fetişcană mândră ca o zână din poveşti care le aducea singura bucurie, ca un toiag de reazem bătrâneţelor tot mai firave. Odorul ista de fată avea obrajii îmbujoraţi şi plini, părul aprins ca o văpaie, ochi focoşi de culoarea albăstrelelor de-ţi ademeneau căutătura…
Lumea din sat spunea că e o minunăţie de fiinţă iar unele bătrâne, când o-ntâlneau, se opreau locului şi-şi scuipau în sân, şoptind: „Să nu fie de deochi, că la soare te poţi uita da´ la fata asta ba !”. Şi, ca să-i ia mai bine seama, îşi puneau mâna coviltir în zare.
– Frumoasă-i, bat-o norocul, ca o floare în grădină ! mai ziceau unii, pe când un şugubăţ de uncheş, cu gândul la anii tinereţii lui apuse, dădu rând vorbei:
– Ce mai încolo, e chiar o rujă înflorită !
Şi de atunci aşa i-a rămas numele – Ruja din podul Stoicăi.
Odrasla de care vorbim, de ce creştea se făcea tot mai chipeşă, mai drăgălaşă, că se dusese vestea peste nouă sate împrejur iar părinţii o pierdeau din ochi de dragă ce le era.
De la o vreme au început să-i vină peţitori, cu cârdul, de peste tot, până i-a bătut în poartă într-o bună zi şi-un călăreţ de departe, voinic şi chipeş, îmbrăcat în haine orăşeneşti, feciorul unui mare negustor de vinuri din Odobeşti.
Voinicelul, legând calul de ţâţâna porţii, a intrat cu îndrăzneală în casă şi, după multă vorbă cu părinţii fetei, a cerut să-i dea pe Ruja de nevastă, s-o facă cucoană mare în târgul renumit în vii de pe malul Milcovului.
Când auzi Ruja la ce venise cuconaşul, nu s-a înduplecat nici moartă şi, aşa cum le spusese şi altora, ţinea una şi bună, că nu i-a sosit vremea măritişului, până când, în cele din urmă, înciudată, i-a retezat-o pe şleau negustoraşului, că nu-i place să fie cucoană la oraş şi că nu-şi părăseşte nici portul, nici părinţii şi, cu atât mai mult, nici satul în care a văzut lumina zilei, pentru nimica în lume !
La drept vorbind, aşa era şi obiceiul cel vechi al pământului, care, pentru cei de atunci avea putere de pravilă. Că „Mireasa din această ţară a pădurilor n-are dreptul să bea apă din alte părţi mai depărtate; că nu-şi poate stâmpăra setea decât cu apă din Zăbala”, pe care strămoşii o socoteau că este izvorul sfânt, ca şi Nilul arabilor din ţările cele depărtate. Ei mai spuneau că „cine se împărtăşeşte dimineaţa gustând măcar o înghiţitură din minunata apă, are parte de o viaţă tihnită, lipsită de necazuri şi amărăciuni”. Dar, la urma urmelor, dacă ne luăm după numele ei apucat din strămoşi, „zăbală” se cheamă şi lănţişorul frâului care are menirea de a struni botul calului, să nu facă nebunii sau s-o ia razna pe unde vrea, aşa cum se povesteşte că apa asta înmoaie inima omului, punându-i oprelişte de la fapte rele…
Cu aceste gânduri, vrâncenii nu-şi înstrăinau fetele pe alte meleaguri şi nici din alte părţi nu primeau, în ruptul capului, pe nimenea, păstrându-şi sângele strămoşesc în toată curăţenia lui, aşa cum l-au moştenit de la regii daci, din care socoteau că se trage străbunica lor, Tudora Vrâncioaia din depărtate vremi, cu toţii fiind însufleţiţi de bărbăţia, curajul şi demnitatea strămoşească cu care se mândreau.
Luat cu asemenea vorbe tari, fecioaşul odobeştean s-a supărat foc. Nu se aştepta nicidecum să fie îndepărtat tocmai de o fată de mocan pădureţ, trăită în creierul munţilor cu animalele sălbatice. Şi, simţindu-se rănit în mândria lui de cuconaş orăşenesc, plin de o aprinsă mânie, n-a mai zis nimic. Şi-a încălecat armăsarul de la poartă, făcând repede cale-ntoarsă. Şi aşa, cu inima cătrănită cum se găsea, s-a dus drept la căpetenia otomană aşezată în acelaşi târguşor, căreia i-a mărturisit tot norul de pe suflet, stăruind ca acea îndărătnică vrânceană se cade să fie cunoscută şi de otomanul paşă şi s-o ducă în robie în ţara lui. L-a bătut atâta la cap, că nu s-a lăsat până când, scos din fire, turcomanul însoţit de o ceată de ieniceri de-ai lui a pornit pe valea Milcovului. Au mers în sus şi apoi pe întortocheatul pârâiaş Reghiu, până ajunseră pe culmea cealaltă a dealului, la podul lui Stoica, unde, după îndrumările pătimaşului negustor, au bătut la poarta vrânceanului Stoica.
Când turcii au pătruns în ogradă, pe fată a cuprins-o frica. Ea simţise de la început că ceva nu este la locul lui şi căută să se strecoare din casă, cu două cofiţe în mână, prefăcându-se că merge să aducă apă proaspătă de la izvorul de pe coastă.
Paşa, cum puse ochii pe fata moşului, aşa de sprintenă şi frumoasă foc, i-a şi căzut cu tronc la inimă şi îmboldind-o cu privirile, prinse a rânji la ea, lăsând să i se vadă nişte dinţi tesloşi şi rari, îngălbeniţi de otrava tutunului.
Fetei atât i-a trebuit, că a şi luat-o la sănătoasa oprindu-se tocmai la izvor, deasupra unei stânci prăpăstioase ce ţinea piept pe dreapta văii Zăbala, chiar în dreptul unde se găsea gura altui pârâu care venea de pe povârnişurile munţilor, lovind în coastă râul Zăbala în undele căruia se mistuia cu o ambiţie tulburătoare.
La un semn al paşei, ortacii acestuia s-au şi repezit pe urmele frumoasei, s-o prindă şi s-o ducă mai-marelui lor.
Încolţită, văzându-se în mare primejdie, căci brâul urmăritorilor se strângea în jurul ei şi că nu mai este niciun chip de scăpare, deznădăjduită, Ruja se aruncă peste stâncă în prăpastia cea adâncă, trupul său rostogolindu-se ca un buştean peste colţurile de stâncă până jos, unde a fost înghiţită de undele celor două ape, care au dus-o la vale până la Cotul lui Pătru, unde a fost aruncată într-o revărsare a prundului.
Trasă la mal de către oamenii care strângeau lemne pe marginea văii, s-au adunat în jurul fetei tot mai mulţi săteni. Ba, a venit şi otomanul paşă cu ai săi, s-o privească mai de aproape pe cea care-şi făcuse samă, numai să nu cadă pradă în mâinile celor lepădaţi de lege…
Trupuşorul îi sângera încă dar nimic nu micşorase frumuseţea fetei.
Într-o fugă a ajuns şi mama ei care, cu inima frântă, a început să se bocească cu atâta durere, bătându-se cu pumnii în cap, încât cu ea se porniră şi alte cumetre şi rubedenii să scoată viers de jale, de parcă plângeau şi pietrele de-atâta zbucium. Când biata mamă îşi aruncă ochii împrejur şi zări pe căpetenia turcilor, rămase o clipă cu mintea încremenită dar apoi, nemaiputându-şi stăpâni durerea, ca o leoaică rănită începu să strige şi să urle fără sfială, ca scoasă din minţi;
– Voi, păgânilor, mi-aţi omorât bobocel de fată ! Acum ce mai staţi ?! Na, Ruja, mâncaţi-i hoitul, cum i-aţi mâncat zilele !!! Blestemaţi să fiţi şi Dumnezeu să vă răsplătească după faptele voastre, nelegiuiţilor ! Să n-aveţi tihnă, nici odihnă, ori încotro cu faţa v-aţi întoarce. Lumea să vă alunge din loc în loc, ca pe dobitoace iar mormântul să-l aflaţi numai în funduri de ape ca şi fata mea !…
Atunci, mai marele turcilor, cu glasul stins, ca un pierdut de lume, rupse în româneşte, în uimirea celor de-acolo, dezvinovăţindu-se aşa:
– Nu ne blestema pe noi, femeie, că vina e a celui ce ne-a adus la voi; a ghiaurului de negustor, care-i tot de legea voastră. De gura lui am venit şi el ne-a adus până la casa voastră, că noi n-aveam asemenea gânduri. Blestemul pe capul lui să cadă de cele întâmplate !
Şi, când a terminat cuvântul, parcă i s-au umezit şi lui ochii şi n-a mai stat locului, luându-şi tălpăşiţa cu ienicerii lui cu tot, întorcându-se pe aceeaşi cale încâlcită pe care veniseră, ducând cu ei greutatea nelegiuitei lor fapte, care li se pusese ca o piatră pe inimă…
Uite-aşa şi-a pierdut zilele frumoasa din Podul Stoica iar vorba „na, Ruja !”, aruncată cu înverşunată mânie a rămas înrădăcinată în acest pământ.
Aşadar, Năruja e glas deznădăjduit de mamă, e apă curgătoare, deşirând mereu în undele sale duerea întâmplărilor de demult, e vatră strămoşească făuritoare de istorie şi legende…

text integral publicat pe : https://www.facebook.com/naruja.vrancea

imagine: https://www.facebook.com/naruja.vrancea

Anunțuri

Un gând despre &8222;Legenda apei şi satului Năruja&8221;

  1. Reblogged this on lylyanadogarudal and commented:
    Am citit si eu despre aceasta legenda, cand eram copila,am mai cautat acea carte si nu am mai gasit-o,avea sccrise multe intamplari adevarate care din pacate multi nu le cunosc.Ma simt mandra ca sunt nascuta pe aceste minunate meleaguri,eu sunt nascuta la Vidra.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s